Din 2016, de când MKBT a ajuns prima dată în Reșița, am monitorizat situația locuirii din oraș, am contribuit să atragem fonduri pentru investiții în locuințe sociale, reglementarea zonelor informale și să rescriem acele regulamente și proceduri care ar fi putut restrânge accesul persoanelor în situații de vulnerabilitate pentru a obține sprijin locativ. Am urmărit să descifrăm ce se poate face pentru a îmbunătăți condițiile de trai pentru persoane din zone urbane marginalizate într-un context legal, fiscal și politic, care este extrem de limitativ pentru măsuri proactive în domeniul locuirii.

În România, nici o localitate nu se apropie de a îndeplini cererea de susținere locativă care vine din partea cetățenilor, cerere demonstrată prin solicitări și liste de așteptare care pot dura decenii. Când Reșița și-a propus să construiască 138 de locuințe sociale noi și de a reloca aproape 500 de persoane din condiții improprii de trai în apartamente sigure și decente, a fost printre singurele orașe din țară care a răspuns obligațiilor pe care le are definite în lege: de a nu reloca fără alternativă, de a proteja persoanele care nu își pot permite o locuință pe piața liberă. Dar chiar și așa, demersul a fost greoi, plin de provocări și în continuare este în curs de finalizare.

Analizând demersul Reșiței de a proteja dreptul la locuire în cazul blocurilor tip ghetou din cartierul Mociur, devin clare barierele structurale formate în timp, pe măsură ce un loc a traversat o istorie fracturată, specifică orașelor industriale; devin mai clare și lacunele de strategie, viziune și instrumentar de la nivel național, care au rădăcini în aceeași încercare de navigare a tranziției post-socialiste. Vă invităm să aflați mai multe ascultând podcastul ‘Conversații Despre Locuire- Episodul 4: Anatomia unei relocări’. Complementar podcastului, vă încurajăm să citiți articolul Anatomia unei relocări: Facerea și desfacerea fostelor locuințe muncitorești (publicat și în Zeppelin). Podcastul surprinde direct perspectivele persoanelor care au trecut prin procesul de relocare din Mociur, iar articolul oferă mai multă analiză și nuanțe despre politicile publice din domeniul locuirii din România.

Până reușiți să vă puneți de-o parte 20 de minute din zi pentru materialele de mai sus, lăsăm aici câteva concluzii care nouă ni se par de neignorat:

• În România, politicile despre locuire sunt blocate într-o letargie sistemică, construită în lunga perioadă în care statul s-a retras din a construi case, a le administra, sau a le legifera în pas cu vremurile. Asta este cuplată cu o lipsă de transparență și sub-monitorizare a situației locuințelor sociale, nu avem acces la statistici care să separe categoriile de locuințe din proprietatea publică, iar acest lucru face foarte dificilă planificarea unor politici asumate în domeniu, și tragerea la răspundere a autorităților competente.

• Aproape toate blocurile la care ne uităm în orașele moderne au fost construite de stat, dar din anii ‘90 și 2000 nu au existat sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de a construi locuințe sociale, și nici un mecanism de a finanțare care să dea rezultate. O primărie care chiar încearcă să investească în locuire se lovește de absența culturii politice sau a unui ecosistem financiar și instituțional care să o ajute să navigheze acest efort sau să-l ducă la bun sfârșit.

• Orașele post industriale au o istorie aparte. Au rămas în brațe cu sute de locuințe degradate moștenite de la industrie, foarte puțini bani și puțină flexibilitate în a folosi resursele de care dispun. Enclavele de locuire improprie apar de obicei în fostele locuințe de stat, blocuri confort 3 construite de industrie pentru muncitori. În anii ‘90, când uzinele au fost privatizate, noii proprietari au preluat doar componenta productivă a ansamblurilor, iar coloniile de muncitori, căminele de nefamiliști, stocul locativ, au rămas aproape toate ale nimănui. Ele au fost preluate mai mult sau mai puțin informal de către oameni care nu își mai permiteau prețurile în creștere din zonele mai centrale în care locuiseră înainte de ’89. Blocurile au petrecut ani sau chiar câteva decenii în limbo legal, cu proprietari absenți și chiriași precari care oricum nu aveau dreptul de a investi dincolo de renovări în interiorul camerelor. Atunci când blocurile au fost preluate de primării, deja erau într-o stare avansată de degradare.

• Bugetele locale din orașele puternic depopulate sunt mici. În Reșița și nu numai, tranziția a fost însoțită de disponibilizări masive, cărora le-a urmat o schimbare demografică etapizată. Aceste bugete mici trebuie împărțite între tot felul de funcțiuni pentru regenerarea urbană. Ce ajută enorm sunt fondurile europene, dar a căror operaționalizare de la nivel central a fost întârziată și a generat multe blocaje. În plus, fondurile eligibile pentru investiții în locuire au fost puține iar până recent erau eligibile doar construcțiile noi, nu și reconversia sau modernizarea stocului existent[AL7] . De asemenea, față de alte țări care dispun de un instrumentar divers pentru sprijin locativ (parteneriate public private pentru reconversia sau dezvoltarea de locuințe sociale, subvenții de chirie pe piața liberă și medierea accesului prin agenții de închiriere socială, contribuția ONG-urilor în relația cu chiriașii, plafoane de chirie, etc.) noi dispunem de o arhitectură legislativă și fiscală extrem de limitată, așa cum este definită în Legea Locuinței 114/1996.

• În experiența trăită a oamenilor din Mociur și nu numai, efectele politicilor de stat au fost severe. Au ajuns să locuiască în blocuri fără apă caldă și canalizare funcțională, în locuințe mici și supraaglomerate, expuse umezelii, frigului, mucegaiului. Relocarea a funcționat bine pentru o parte din oamenii din Mociur, care au fost mutați în apartamente răspândite prin tot orașul- locuințe sociale, de necesitate, convenabile, ANL, apartamente achiziționate sau închiriate de către primărie de pe piața liberă. O altă parte din locuitorii Mociurului au fost mutați temporar într-un fost cămin al liceului tehnic, până când va fi finalizată modernizarea blocului în care locuiseră anterior și se vor putea reîntoarce. Lucrările au întârziat, iar o situație temporară s-a transformat într-o situație permanentizată unde condițiile de trai s-au agravat treptat. Deteriorarea a pornit de la o furtună care a dat jos acoperișul căminului, lăsând să se infiltreze apa și să se formeze mucegai pe tot etajul. Tensiunea a crescut cu facturile mari la încălzire și supraaglomerarea pentru o perioadă mai lungă de timp decât cea anticipată. În paralel, primăria nu mai are de unde să facă rost de locuințe pentru încă o relocare, până nu sunt finalizate proiectele în derulare.

• Totuși, planificarea și executarea unui demers de relocare etică a fost o sursă de învățare și capacitare a autorităților publice extrem de importantă – mai ales în contextul în care un număr mare de evacuări forțate fără alternative de locuire continuă să aibă loc în toată țara. Relocarea din Mociur a fost una dintre primele ocazii în care diverse direcții din interiorul primăriei – de la Patrimoniu la Asistență Socială – au învățat să se coordoneze și să lucreze împreună. A fost de asemenea un moment de inovație și responsabilizare; când legea indică că o locuință socială este doar una construită și administrată de primărie, faptul că autoritățile s-au folosit de toate resursele de care dispuneau- tot stocul de locuințe publice nu doar cel social, preluarea prin succesiune vacantă și închirierea de pe piața liberă- extinde orizontul de posibilități de intervenție în viitor.

• Mai ales, relocarea în apartamente prin tot orașul a contribuit major la distrugerea unor preconcepții despre persoanele marginalizate și a fost o politică care a dus la mai multă integrare și desegregare. A fost primul pas în a explora o viziune alternativă față de cel mai comun model folosit în România până acum- cel al blocurilor sociale periferice- către un model integrat care nu încurajează separarea oamenilor și a cartierelor în baza capacității de plată.