Preluare de pe Mândra Project: Interviu cu Maria Ercuș-Pepine (MKBT), de Alina Zară

1. Dacă un râu ar fi un profesor, ce ne-ar învăța mai întâi?

Cred că ne-ar învăța să ne exersăm atenția, cu toată ființa noastră; o atenție care nu cere rezultate imediate, învățare rapidă sau rezolvarea unor probleme, ci mai degrabă o deschidere a minții și a simțurilor către ceea ce este de observat și de studiat, o permisiune de a ne lăsa cuprinși de ceea ce e în jurul nostru.

• Ce înseamnă, pe scurt, educația place-based atunci când vorbim despre un râu local?

Educația ancorată în loc se practică și se construiește cu resursele și caracteristicile care definesc acel loc—de la oameni la relief la tradiții la problemele cu care se confruntă o comunitate. Este un tip de educație care ancorează omul în locul în care este, îl învăță rolul său în lumea sa mică, pentru ca apoi acesta să înțeleagă rolul său în lumea mai mare. Pentru o comunitate traversată de râu, apa are o însemnătate complexă: a format un relief aparte, a asigurat transportul între locuri, a creat locuri de muncă, a inundat, a dăruit hrană, a fost loc de scăldat și socializare, poate a devenit loc de aruncat gunoaie, a secat sau a crescut, a spălat cânepa, a fost muză pentru diverși artiști și așa mai departe. Avem, deci, o multitudine de subiecte pe care le putem aborda în educația copiilor și adulților, doar bazându-ne pe râul nostru.

• De ce e important ca elevii să meargă efectiv pe malul apei și nu doar să învețe despre ea din manual?

Cred că putem înlocui termenii acestei întrebări cu aproape orice altă experiență fundamentală. Cum putem afla că focul arde dacă n-am simțit căldura pe pielea noastră? Cum putem ști că zăpada e rece dacă nu o atingem? Deci, cum putem înțelege ce înseamnă apa sau un ecosistem, dacă nu avem acces la el? Sărind puțin mai departe, cercetările din domeniul învățării experiențiale și place-based demonstrează că atașamentul față de loc se formează prin interacțiune repetată și cu direcție cu acesta; acest atașament vine în completarea informației din manual, care nu e suficientă pentru a genera un comportament prudent, de grijă sau de drag.

• Cum se schimbă relația copiilor cu natura când încep să observe cu propriile simțuri?

Este greu de răspuns clar și academic pentru că schimbările de comportament nu sunt niciodată rapide sau simple, iar de multe ori copiii răspund dezirabil (pentru adulții din jur) sau își schimbă comportamentul pe termen scurt. Cred că trebuie să ne întrebăm ce anume construim și încurajăm când le dăm voie copiilor să simtă. Dacă le permitem să se apropie de râuri, de maluri, de fenomene naturale, le permitem să vadă și să simtă singuri din ce este făcută lumea aceasta: din contraste, din lucruri pe care nu le înțelegem mereu, din multiple nuanțe. Deci cred că putem încuraja un tip de atitudine care să îmbie copiii să caute răspunsuri complexe, să stea în discomfort fără să vrea să găsească soluții rapide, să aibă răbdare și toleranță.

• Ce rol poate avea râul Olt (și afluenții lui, ca Valea Mândrei) într-o pedagogie locală vie?

Pentru o astfel de pedagogie și de învățare este nevoie să ne uităm la râul Olt și la afluenții săi simultan drept conținut pentru învățare și context pentru învățare. Când este conținut, Oltul generează un curriculum animat, pentru că îl putem privi ca: ecosistem, resursă istorică, sursă de inspirație literară și artistică, infrastructură, motor economic și agricol, factor care a modelat în timp așezări și transformări sociale, etc. Când este context de învățare, râul și malurile oferă cadrul concret pentru: ieșiri pe teren, observație directă, cercetare, întâlniri comunitare și proiecte cu relevanță publică. Este, deci, nevoie să oferim o altfel de atenție apei și să înțelegem generozitatea râurilor pentru învățarea formală și non-formală.

• Care este cea mai puternică întrebare pe care o putem pune copiilor despre apă?

Cea mai importantă întrebare este cea mai relevantă pentru ei, iar copiii ne pot ghida înspre ceea ce e important pentru ei. Asta îmi aduce aminte de Simone Weil (1909 -1943), o filosoafă și profesoară care își scotea elevii afară din clasă și îi îndemna să găsească întrebări și probleme (la geometrie); nu să găsească rezolvări, ci să caute și să reflecteze la întrebări și probleme. Ca să încerc totuși un răspuns concret, cred că o bună întrebare de început ar fi: de unde vine apa pe care o folosesc? Ați fi surprinși cât de puțini adulți pot răspunde la această întrebare.

• Ce se pierde atunci când educația despre natură rămâne doar teoretică?

Se pierde șansa de a crea emoție, fascinație, curiozitate, posibilitatea de a cunoaște prin propriile simțuri și de a ne crea propriile filtre de înțelegere. În educația teoretică poate exista învățare, poate chiar și înțelegere, dar prea puțin se mijlocește un simț al responsabilității, o relație. Studiile recente demonstrează că a ști un lucru (a avea informații) nu se traduce în a face ceva cu ele (deci a avea un comportament prudent și de grijă față de natură).

• Cum ar arăta o școală care își asumă râul din apropiere ca parte din curriculum?

Ar arăta foarte frumos și foarte curajos!

O școală care își asumă râul din apropiere ca parte din curriculum se desparte de o gândire fragmentată a educației și de abordarea ocazională a râului (ex. doar în Săptămâna Verde sau doar pentru un proiect) și reorganizează învățarea în jurul relației cu apa. De exemplu, în științe se pot studia: biodiversitatea, ciclurile apei, nivelul de poluare, dinamica ecosistemelor. La istorie se poate investiga cum a modelat râul comunitatea—migrații datorate inundațiilor, decizii de construire, prioritizarea anumitor materiale, ocupații sau meserii bazate pe apă, tradiții etc. La limba română se colectează povești, amintiri din familie și comunitate, se pot scrie compuneri care abordează relația omului cu apa, etc. La matematică se pot măsura debite, distanțe, variații sezoniere etc. Educația civică poate aborda decizii legate de sistematizare, regularizare, îngrijire, responsabilitate față de apă. Râul „se croiește”, așadar, pe programă, ancorând-o în contextul local.

Ar mai fi multe de explorat, inclusiv învățarea sezonieră, unde râul este firul roșu al învățării, pe parcursul mai multor anotimpuri. Se poate exersa contribuția elevilor pe o hartă—sentimentul de a contribui la harta locului în care trăiești poate crește atașamentul, sentimentul de importanță în comunitate și responsabilitatea față de ea. O astfel de școală ar fi într-o relație constantă cu râul, cu mediul și cu comunitatea, deci nu ar mai exista presiunea de a produce și de a livra ceva imediat, ci ar exista timp pentru observație, reflecție, aprofundare, explorare; având timp, copiii și profesorii ar învăța că grija nu înseamnă mereu intervenție rapidă și excesivă, o sanitizare perpetuă sau domesticire.

Cu multă răbdare și mai ales cu încredere, eu cred că o astfel de școală ar avea rezultate foarte bune: mai multă implicare și contribuție din partea elevilor, mai multă reflecție, nu doar răspunsuri dezirabile și corecte, mai multă înțelegere a complexității lumii și a transformărilor prin care trecem. Profesorii ar colabora mai mult, ar lucra interdisciplinar, elevii ar avea mai mult context pentru învățare, ar face legături între materii mai bine și mai ușor, ar exista entuziasm și curiozitate — deci și rezultate mai bune în termeni de note. Există o corelație directă între entuziasm, bucuria de a învăța și obținerea de note mai bune la clasă.

• Ce schimbă, pe termen lung, apropierea fizică de apă în felul în care copiii vor lua decizii ca adulți?

Accesul direct și apropierea constantă fac parte dintr-un exercițiu de prezență, de atenție și de înțelegere că lumea funcționează în relații care necesită timp. Observând direct apa, malurile, transformările, oamenii (nu doar copiii), pot învăța că nicio decizie nu este izolată, că orice acțiune sau decizie are consecințe (pe termen scurt sau lung), se poate dezvolta capacitatea de a anticipa impactul propriilor alegeri. Aceste realizări conduc mai departe către înțelegerea propriului rol în comunitate și, în mod ideal, către asumarea unei poziții de responsabilitate față de totalitatea sa.

Totodată, cum spuneam mai sus, apropierea este necesară pentru a crea atașament, fundamental pentru a crește probabilitatea implicării civice și a unui comportament de grijă. Cred că apa (și elementele, în general) poate sta la baza unor experiențe formative care modelează discernământul și cultura unei comunități.

Dacă ar fi să transmiteți un singur mesaj comunității din Mândra despre educație și apă, care ar fi?

Apa = educație.